VeronicaPeCamino. Ziua 3 – 21 km scaldati in socata

Sunt in Zubiri. M-am dus la culcare ultima si m-am trezit prima. Am iesit afara si am respirat aerul tare al diminetii. E pustiu pe stradutele putine ale oraselului. Telul zilei de azi e sa ajung in Pamplona. Mi-am petrecut noaptea intr-o camera micuta, impreuna cu alti sapte oameni. Sase dintre ei mi-ar fi putut fi bunici. Astrid a incheiat seara trecuta cantand cantece nemtesti din tineretea ei. Sunt fascinata de forta pe care o are la cei 78 de ani ai ei. Ma va depasi a doua zi, sprintara, sa nu cumva sa se rataceasca de grupul ei.

Parasesc micutul albergue cu dureri la picioare, din cauza basicilor facute ieri, dar cu speranta ca acea crema primita de la Jens va face minuni, asa cum spun si el si Astrid.

Jens n-are mai mult de 25 de ani si seamana enorm cu fratz. Aceeasi statura, poate si aceeasi fizionomie. Imi vede picioarele si imi spune ca imi da niste crema nemteasca. Nu pricep pe loc, dar mi-o da de tot. E un gest tare generos, avand in vedere ca asta e abia a treia zi de drum si e posibil sa aiba nevoie de ea. Hirschtalg, asa se numeste crema si acum, patru zile mai tarziu, pot spune ca e magica.

Pornesc la drum cu Linda si Linda si o vreme ramanem impreuna. Una dintre ele e ca o mama, nu ma lasa in urma. Inca nu stiu, dar ziua asta miroase a socata.

Urcam pe o cararuie ingusta, flori de soc si-n stanga si-n dreapta. O tine asa toata ziua, sunt fermecata de miros. Linda e mai fermecata de cantecul unui cuc. Se opreste si ne roaga sa facem putina liniste. La ea in SUA nu se aude cucul si cantecul lui se lipeste de zambetul ei. Mie imi ramane imaginea aceea.

Dupa primul sat, care are doar cinci/sase case, vedem o biserica. Intru in curte mai mult ca sa primesc stampila pe certificatul de pelerin. Inca nu stiu ca acolo mi se va intipari foarte clar principala lectie pe care ti-o da Camino… daca vrei s-o primesti, desigur.

Biserica e pustie. De sus se aude o voce. Un domn simpatic, la vreo cincizeci de ani, vine la noi si ne spune povestea locului. Biserica e in proces de restaurare. Neil a strabatut Camino in 2010 si a vazut-o. Era parasita. N-a putut-o uita. Pe Camino a cunoscut-o pe partenera lui de viata si a decis sa se mute din Cape Town, Africa de Sud, in Spania. De anul trecut detine biserica, pe care a cumparat-o de la episcopul din Pamplona. Pare usor neobisnuit.

E fascinant sa il asculti povestind despre locul asta. Biserica a fost praduita, e pustie. Hotii au furat altarul baroc datand din sec. XVII. In urma acestui lucru a fost descoperit, pe peretele pe care a fost acest altar, un altar pagan datand din sec. XIII, reprezentand o usa. Sunt multe povesti in jurul bisericii. Urmariti activitatea lui Neil aici – https://www.facebook.com/theabbey.es/

Daca sunteti interesati de proiecte de restaurare sau stiti oameni care ar fi dati-le de veste. Neil primeste oricand voluntari.

Ii vad pe oameni coborand dealul uitandu-se in telefoanele lor si stiu ca urmaresc punctul rosu care le arata parcusul pe o harta. Ce pacat ca fac asta in loc sa se urmareasca pe ei insisi, spune el. E trist ca foarte multi pelerini vor doar sa ajunga dintr-un punct in altul, ca popularizarea drumului si numarul mare de oameni a dus la o disperare continua de a gasi cazare, ceea ce iti rapeste esenta drumului. Cateodata aventura apare atunci cand gresesti drumul, cand te abati de la el, nu stii niciodata ce vei gasi sau pe cine vei intalni. Camino nu se strabate conform unui plan, importanta e bucuria cu care traiesti fiecare pas. Asta e esenta intalnirii mele cu Neil. Sunt recunoscatoare ca am oprit la manastirea… lui.

E o zi foarte calduroasa. Pe drum ma revad cu Benny, pe care l-am cunoscut in prima zi si care acum inainteaza greu. Il dor tare picioarele. Spune ca e bucuros sa ma revada si ca energia mea ii da puteri. Ne vom petrece ziua impreuna, desi pe parcurs vom fi fost despartiti din cand in cand, fiecare mergand in ritmul sau.

Ii povestesc despre intalnirea cu Neil si recomandarea lui de a ne deturna de la drum ca sa vedem manastirea din Zabaldika. Vrea sa urce dealul, desi are dureri.

Suntem rasplatiti insa, locul e fantastic, iar Sandra, voluntara scotiana de aproape saptezeci de ani, e fermecatoare. A strabatut Camino acum cinci ani si a vrut sa vina doua saptamani sa faca voluntariat, sa indrume pelerinii.

Biserica dateaza de la inceputul secolului al XIII-lea si nu a suferit nicio modifcare majora de-a lungul timpului. Acolo poate fi vazuta o raritate: o statuie mica in care pruncul Iisus e in brate la Iosif si nu la Maria. Ma bucur ca am venit si sunt invitata sa urc sus, sa trag clopotele. Ele dateaza din 1377 si asta e cam singura manastire de-a lungul drumului in care ti se permite sa faci asta.

Sunt singura acolo sus si urmez indemnul – sa trag clopotele doar o data si apoi sa ascult ecoul. Fac asta si sunt uimita de durata lui si ma gandesc si la ecoul cuvintelor sau faptelor noastre. Imi propun sa fiu si mai atenta la ele.

Parasim comunitatea de 30 de oameni si ne indreptam spre Pamplona. Soarele arde si e mai bine ca nu stiu exact cat de departe e destinatia. Cand vad intrarea imi vine sa plang.

Mai dureaza totusi vreo ora pana ajungem la albergue. Pamplona e mare. Sunt ostenita. Dar iar sunt rasplatita la destinatie, recomandarea Mariei din Zubiri e teribila – locul e situat fix in centrul orasului, e curat, spatios, luminos si are o fereastra cu vedere la lume in care mi-am petrecut toata seara.

Am incercat sa ma plimb prin oras, dar musteste de oameni si galagie care nu se imbina cu energia mea. Mai bine o seara linistita, intre perne, privind trecatorii si pe mine si primind de la Carol, o canadianca simpatica tare, cel mai bun sfat pentru finalul calatoriei. Dar despre asta la momentul oportun.

24 de km prin caldura, o zi grea, lunga, dar scaldata in aroma de soc. Sunt recunoscatoare ca azi mi s-au deschis ochii spre ceea ce nu e vazut, nu e pe hartii sau in ghiduri. E abia a treia zi si mie mi se arata mai limpede viata.

 

Puteti sprijini aceasta calatorie cumparand simbolic pasi pe: http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino.

Pe Veronica, fata care a plecat pe Camino cu inima deschisa, pentru Inima Copiilor, o puteti urmari pe pagina ei de Facebook, pe blogul ei, minuni.ro, si aici, pe Happytude.

 

Daca aveti timp si stare, citi si povestile din #ZIUA1 si #ZIUA2. 🙂