#VeronicaPeCamino. Ziua 14: lanuri nesfarsite de maci

 

Scriu aceste randuri intr-un amestec de sunete. De departe, din curte, se aud vocile pelerinilor care au luat cina pregatita de gazdele noastre. Din apropiere, dinspre un dormitor, canta un pian. Probabil cineva se odihneste in acest cantec placut. Ii multumesc in tacere, e ceea ce azi mi-a trezit pofta sa incep aceasta poveste.

M-am trezit bine dispusa azi-dimineata, dupa ziua de ieri care a fost cea mai grea de pana acum. N-am vrut sa parasesc orasul Burgos la prima ora, are aerul ala complementar cu mine, asa ca mi-am propus sa ma bucur de el inca vreo cateva ore. Va recomand sa faceti la fel, cand ajungeti pe-aici.

Am stat la povesti cu o gasca faina de doamne la cafeneaua din fata hostelului municipal in care am innoptat, mult prea mare si impersonal. Desi voluntarii sunt foarte draguti cu pelerinii. Fructuoso are 74 de ani si e voluntar doua saptamani. Curata locul dupa plecarea noastra si il pregateste pentru cei care sosesc dupa-amiaza. Intrucat pelerinii nu au aici frigider, iar eu aveam niste alimente perisabile, s-a oferit sa mi le tina la el, iar dimineata a venit sa ma caute, sa nu cumva sa le uit. Pentru oameni ca el as recomanda acest albergue. Ma rog, si pentru pret: 5 euro.

 

Asadar dimineata am baut in sfarsit o cafea buna (asa ceva e cam rar in Spania, cel putin pe Camino) vis-a-vis de acest albergue si m-am lungit la povesti. Imi lasasem rucsacul afara, pe un scaun. Cand sa plec, la acea masa isi lua micul dejun o fata. Habar n-aveam ca ea va schimba cursul zilei mele, pe care o vedeam solitara.

Ea e Petra si e din Budapesta. Se bucura de fiecare zi pe Camino si n-are niciun plan. Cu o zi inainte cunoscuse o doamna din Irlanda care acum doi ani, cand a strabatut drumul, si-a intalnit jumatatea si s-a mutat in Burgos pentru a-si deschide o cafenea pentru pelerini. Petra si-a urmat instinctul si a intrebat-o daca n-are nevoie de persoane care sa lucreze acolo. Spune ca asta e o iesire imensa din zona ei de confort, e arhitecta si are un job, dar are nevoie de o schimbare si n-o intereseaza ce crede societatea. Nu credea ca e asa inainte sa ajunga aici, dar intrucat si eu sunt o inteleg.

Renunt la planul de a vedea muzeele din Burgos, stiu ca e important ce am acum. La finalul zilei sunt multumita de decizie. Ea si discutia pe care am purtat-o in cei 24 de km au insemnat enorm pentru drumul meu. Nu mai spun ca am ras cu lacrimi jumatate din el.

 

Zau ca am vrut sa gatesc in bucataria dotata. Dar pana sa ma intorc de la micul magazin, Christina, pe care in clipa aceea am cunoscut-o, termina de pregatit cina. Intre primele cuvinte pe care le-am schimbat s-a strecurat o invitatie. N-am refuzat-o, asa ca am mancat (iar!) paste – dar ce paste! Gatite de Chef Christina. Asta face ea in State, e chef pentru o firma de catering. Lucky me!

A fost o zi minunata in simplitatea ei. Am ras mult. M-am sedat cu campuri nesfarsite de maci, n-am mai vazut niciodata asa ceva. Am cunoscut-o pe Petra, de care desi ma despart multe, ma simt apropiata. Si-am intalnit-o pe Maria, o spanioloaica de vreo 60 de ani, locuitoare a unui satuc din drum, cu care am zabovit la povesti vreo jumatate de ora. In spaniola, spunea ca ii place pronuntia mea. Mie mi-a placut ca atunci cand stalceam cuvintele insista asupra lor, sa le folosesc corect. Tarziu, inainte sa adorm, am inteles exact la ce se referea cand spunea ca mereu a ajutat pelerinii, din mica ei viata dintr-un satuc cu cateva zeci de locuitori. Uneori nu avem nevoie decat sa stam la povesti unii cu altii.

***

 

Puteti sprijini aceasta calatorie cumparand simbolic pasi pe: http://inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino.

Pe Veronica, fata care a plecat pe Camino cu inima deschisa, pentru Inima Copiilor, o puteti urmari pe pagina ei de Facebook, pe blogul ei, minuni.ro, si aici, pe Happytude.

 

Daca aveti timp si stare, citi si povestile din #ZIUA1, #ZIUA2.  si #ZIUA3.