#CeCitim (26) Idei de lectură de la Alexandra Enăchescu
Cred în oameni și în recomandările de lectură pe care mi le fac ei. Cu foarte puține excepții, n-am avut niciodată de pierdut în povestea asta, așa că m-am gândit că n-ar fi rău să adun aici recomandări de lectură ale unor oameni faini pe care îi știu – va fi o agendă mereu actualizată de lectură pentru mine și pentru cine mai dorește.
În fiecare săptămână, va exista pe Happytude un top 5 recomandări de carte de la câte cineva. Sper să vă placă și să vă inspire la lecturi cu miez.
Săptămâna asta, idei de lectură de la Alexandra Enăchescu, Copywriter, pe care o puteți citi pe alexandrisme.ro.
Deci, Alexandra:
Mama a fost cea care mi-a pus prima dată o carte de beletristică în mână. Îmi aduc aminte că eram prin generală, stăteam relativ izolată la ţară şi probabil că nu aveam prea multe de făcut într-o vacanţă de vară care pe-atunci mi se părea suficient de lungă. Cu siguranţă prea lungă pentru un copil care nu ieşea prea mult pe-afară la joacă şi care prefera oricând să-şi găsească de lucru mai degrabă pe cont propriu.
Aşa că m-am trezit cu un teanc de cărţi despre care nu-mi mai aduc aminte prea multe – în afară de nişte titluri ca Omul de aur sau The Forsyte Saga –, genul de romane cu câte două–trei volume cel puţin şi despre care nici nu pot să-mi dau seama, cu mintea de acum, dacă erau sau nu pentru vârsta mea sau dacă erau cu adevărat bune.
Ce-i drept, nici nu prea mai contează şi, oricum, nu despre asta e vorba aici. Ce contează e că au urmat mai multe veri în care am citit cu o foame pe care nu mi-o bănuiam înainte. Am citit pe apucate tot ce mi-a căzut în mână până am ajuns – relativ târziu – să-mi dau seama ce-mi place, cum să îmi aleg lecturile şi, mai ales, cum să le abandonez dacă încă nu le-a venit timpul. Cu un scurt „it’s not you, it’s me” şi cu încrederea că unele cărţi trebuie să îşi găsească şi momentul potrivit în care să le înţelegi şi să le iubeşti şi mai ales să le dai timp şi răbdare.
Să o zic din start: sunt unul dintre acei cititori ghinionişti; nu reţin prea mult timp nume de personaje sau acţiunea de-a fir a păr, dar rămân cu imagini, percepţii, senzaţia că ceva dintr-o carte mi-a plăcut atât de mult încât e aproape imposibil de povestit altcuiva. E frustrant uneori, dar am învăţat să fac pace cu asta şi să mă disciplinez prin a scrie despre cărţile care-mi plac.
Şi să mai mărturisesc un lucru: eu nu cred în cititul doar pentru relaxare sau ca să ne simţim neapărat mai bine. Aşa că poate cărţile de mai jos nu sunt întotdeauna nici cele mai vesele şi nici cele de care să te bucuri pe-o plajă cu soare sau care să te lase să-ţi vezi mai departe de treabă liniştit. Dar sunt cărţi despre oameni şi relaţiile dintre ei, despre familii complicate, despre lecţii mai puţin cosmetizate şi mai puţin plăcute pe care ţi le iei uneori chiar fără să vrei.
Din lecturile mele din ultimii doi–trei ani, le-am ales pe următoarele.
Olive Kitteridge, Elizabeth Strout
Îmi plac la nebunie personajele cu multe nuanţe, cele care îţi dau sentimente amestecate şi despre care nu poţi să spui exact un lucru sau altul. Nu cred că oamenii sunt doar oaze de bunătate şi calm, ci fiecare dintre noi are momentele lui de rătăcire, furie nejustificată sau dorinţa de a răni primul, preventiv.
Olive este un astfel de personaj, o femeie care pare de multe ori aspră, dar care are o sensibilitate aparte pe care ajungi să o descoperi şi să o înţelegi treptat. Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest roman e construcţia lui. Elizabeth Strout, premiată cu Pulitzer în 2009, face din fiecare capitol o poveste despre un alt personaj pe care îl aduce în centrul atenţiei. Totuşi, fiecare dintre personajele urmărite are o anumită legătură cu Olive, fie ea pur trecătoare sau superficială; fiecare are o părere despre ea, cunoaşte un aspect sau altul al vieţii ei şi pentru fiecare Olive este altcineva: o femeie rea, profa de mate de care îi era teamă cândva, o mamă cicălitoare şi tot aşa. Şi cumva Olive e toate astea şi mult mai mult de-atât.
Deşi mă feresc (dintr-un bâzdâc personal) să văd ecranizări ale cărţilor, mai ales ale celor care mi-au plăcut foarte mult, recunosc că nu aş fi văzut pe cineva care să o joace mai bine pe Olive în afară de Frances McDormand. De-asta fac o excepţie şi recomand şi miniseria produsă de HBO după carte.
O viaţă măruntă, Hanya Yanagihara
Cred că niciodată o carte bună nu poate avea parte de prea multe recomandări. Deci, cu riscul de a mă repeta oarecum, adaug şi eu pe lista mea cartea scrisă de Hanya Yanagihara despre prietenia a patru bărbaţi şi dedesubturile vieţii fiecăruia.
O viaţă măruntă e o experienţă brutală şi dureroasă, spusă în aproape 700 de pagini. Dar nu dimensiunile fizice ale cărţii sunt de speriat, ci exerciţiul foarte amplu de disecare a unei traume şi a ce înseamnă să trăieşti cu ea; a felului în care îi marchează ea pe cei din jur şi a neputinţei lor de a face mai mult.
O lectură apăsătoare despre pierdere, despre cât de multe putem totuşi îndura, chiar şi-atunci când nu ne credem în stare şi despre bătălii purtate cu demnitate – bineînţeles, atât cât încă vrem să facem asta.
Am ajuns la Stoner fără să ştiu exact la ce să mă aştept. Ştiam doar că n-are cum să iasă rău dacă merg pe mâna lui Julian Barnes (un alt autor care mi-a plăcut foarte mult la un moment dat) ca recomandări de cărţi şi care spusese despre Stoner că este una dintre lecturile lui preferate.
Şi aşa am dat peste un roman încărcat, despre viaţa, alegerile şi cariera lui William Stoner, dar mai mult despre teamă, eşec, regrete, lucrurile care îţi determină fundamental drumul în viaţă şi momentele în care te întrebi când exact a luat-o razna totul şi dacă mai ai timp să faci ceva în privinţa asta.
Stoner este şi despre refugiul pe care îl găsim în cărţi şi dragostea pentru literatură a personajului principal, un lucru care îl salvează atunci când în rest i se pare că a dat greş de la cap la coadă.
Nu citisem nimic de Jonathan Safran Foer până la cartea asta. Şi, recunosc, îi mai făcusem şi o mare nedreptate: credeam vag că e mai mult un autor popular, dat fiind succesul celorlalte romane ale sale.
Dar Iată-mă a avut grijă să mă contrazică şi chiar să mă surprindă. Safran Foer ştie să sondeze în relaţia (matură) de cuplu dintre Julia şi Jacob, să construiască nişte dialoguri superbe – râzi şi plângi în acelaşi timp – şi o poveste despre despărţire pusă în relaţie perfectă cu un război, ca imagine, dimensiuni şi sentimente.
Cartea asta ştie şi să se ia la mişto, şi când să devină serioasă, şi când să te mai înveţe un pic despre ce înseamnă să ai o moştenire evreiască, şi când să-ţi arate pe de-a dreptul ce urme lasă un divorţ. Şi poate mai ales ce-nseamnă uneori să fii adult responsabil şi părinte, când nici tu nu eşti sigur când şi cum te-ai trezit în rolul ăsta.
Până la Moehringer, nu mai găsisem de mult timp un autor care să-mi placă atât de mult pentru felul în care foloseşte cuvintele. M-am surprins marcând pasaje întregi, încât, când am făcut inventarul la final, mi s-a părut că aş putea să citez aproape toată cartea, la cât de bine e scrisă.
Nu ştiu pe deplin cum face omul ăsta încât să simţi fiecare tresărire, fiecare emoţie, fiecare nedumerire pe care o are în acest roman autobiografic. Dar cert e că îţi rămân cu siguranţă în minte foarte multe lucruri: sentimentele copilului crescut fără tată, iubirea imensă pentru mama lui, veneraţia pentru barul în care găseşte oameni care să-l accepte aşa cum e, neîmplinirea în relaţia de dragoste şi multe altele. Pe scurt, devenirea lui ca bărbat şi ca scriitor, în multitudinea de insecurităţi, piedici pe care şi le ridică singur şi rătăciri temporare.
Dulcele Bar e cu uşurinţă printre cele mai umane cărţi pe care le-am citit şi ăsta mi se pare un merit imens pentru o carte şi autorul ei.
***
Mă simt nedreaptă să nu înşir măcar alte câteva titluri care mi-au plăcut, chiar dacă n-au avut loc mai sus. Aşa că o să trişez şi pun pe listă şi: Sentimentul unui sfârşit (Julian Barnes), Sălbăticie (Cheryl Strayed), Tetralogia napolitană (Elena Ferrante), Lupta mea: Moartea unui tată (Karl Ove Knausgård) şi o mai veche obsesie pentru José Saramago. 🙂
Foto: Alin Boeru și arhiva personală a Alexandrei
Te invit să citești și episoadele anterioare din seria #CeCitim, cu recomandări de lectură de la oameni faini:
(1) Propuneri de la Ana-Maria Onisei, aici
(2) Propuneri de la Alexia Udriște-Olteanu, aici.
(3) Propuneri de la Petronela Rotar-Cotoban, aici.
(4) Propuneri de la Liviana Rotaru, aici.
(5) Propuneri de la Anca Neagoe, aici.
(6) Propuneri de la Corina Bratu, aici.
(7) Propuneri de la Jamilla Azazi, aici.
(8) Propuneri de la Ana Barton, aici.
(9) Propuneri de la Irina Ionescu Homoriceanu, aici.
(10) Propuneri de la Raluca Buzea, aici.
(11) Propuneri de la Natalia Ștefăniță, aici.
(12) Propuneri de la Bianca Sîrbu, aici.
(13) Propuneri de la Ruxandra Tăleanu, aici.
(14) Propuneri de la Veronica Stancu, aici.
(15) Propuneri de la Ioana Cristina Casapu, aici.
(16) Propuneri de la Bogdan Nicolai, aici.
(17) Propuneri de la Claudia Tocilă, aici.
(18) Propuneri de la Luisa Ene, aici.
(19) Propuneri de la Adriana Stoian, aici.
(20) Propuneri de la Oltea Zambori, aici.
(21) Propuneri de la Gyorgy Gaspar, aici.
(22) Propuneri de la Oana Coman, aici.
(23) Propuneri de la Diana-Florina Cosmin, aici.
(24) Propuneri de la Adrian Georgescu Jr., aici.
(25) Propuneri de la Cristina Oțel, aici.
Leave a Reply